Carol Țuli (62 de ani), poreclit Stângaciu, pentru că ține arcușul cu mâna stângă și nu cu dreapta, ca majoritatea oamenilor, este tezaur uman viu și unul dintre ultimii lăutari autentici din Transilvania. El este „primaș” în Taraful Zorile Mociu, în care mai sunt încă două tezaure umane vii: Covaci Carol, contraș și Gheți Iuliu, gordunaș.
Stângaciu s-a născut în comuna Suatu, într-o familie cu 3 copii – trei băieți. Atât bunicul, cât și tatăl lui au fost lăutari, dar din familie doar el a continuat tradiția. A făcut-o, însă, cu mare stil. „Mi-o fost dragă vioara. Am crescut cu vioară în casă și efectiv m-am îndrăgostit de ea. Și tatăl și bunicul au fost muzicanți. A mers din generație în generație, dar noi (se referă la Taraful Zorile, din Mociu) suntem ultimii – dacă murim noi nu mai are cine să cânte. Am un nepot pe care îl cresc de la 3 săptămâni și i-am luat instrumente și l-am învățat, dar nu-s mulțumit de el”, povestește el.
Tatăl lui Stângaciu nu a fost chiar așa de talentat, dar era conducătorul formației din localitate și reușea să-și întrețină familia cu vioara. Așa că nu-i prea dădea voie copilului Carol să pună mâna pe instrument. Totuși, îndrăgostitul găsea o cale: „Când venea de la corindat, era obosit și adormea. Iar eu luam vioara și pe un alt băiat și mergeam și noi la corindat. Făceam bani. Și aduceam vioara înapoi până se trezea tata. În afară de asta, când nu era el acasă, mergeam cu vioara în fundul grădinii și acolo cântam. Numai eu să aud”. La un moment dat l-a auzit, totuși, mama și data viitoare când bărbatul ei a primit salariul, a luat banii și s-a dus la Cluj să-i cumpere copilului o vioară. Atât de mândru era de vioara lui, încât uneori lua lampa cu petrol pe care o foloseau ca sursă de lumină și o înălța spre peretele pe care era agățată vioara, ca să o studieze mai bine.
S-a căsătorit la 18 ani, a făcut 9 copii până la 29 de ani, din care au supraviețuit 5 fete. Dar vioara a fost viața lui. A cântat cu aceeași bucurie și simț al datoriei, indiferent de evenimentul pe care a fost angajat: botez, nuntă, petreceri. Deși îi plac, nu a cântat niciodată manele, pentru că „nu îl reprezintă”. „Manelele o să dispară. Ați văzut că încet reînvie tradițiile? În august am fost chemat la o nuntă într-un sat din județul Alba, aproape de Mureș – mirele era din Moldova, mireasa din Bihor – și au ales să se căsătorească la Găbud, în haine populare, într-o gospodărie tradițională”. Poate că ar fi făcut mai mulți bani cu manele, dar a ținut neapărat să cânte muzica „furată” de la bătrâni – „în Mociu am fost vreo 7 muzicanți care am cântat bine la vioară”. Nu a vrut să facă nici școală de specialitate – „fug de partituri” – dar nici școală normală: „am fost prea mămos. După ce am terminat 8 clase, nu am mers mai departe, că n-am vrut să plec de lângă mama. Și când eram în Armată a vorbit comandantul regimentului cu familia mea, să mă lase să fac școală. Zicea că-mi dau apartament, că mă bagă în serviciu, numai să merg la școală. Dar n-am mers. Poate dacă nu aveam soție și copil… ”. A trăit din muzică, atâta timp cât lăutarii fost la modă și din munca necalificată pe care o face și acum – „sunt pălmaș, fac orice e nevoie -– construcții, sapă…”.
În toată viața lui, nu s-a simțit niciodată discriminat. „Noi, muzicanții, avem bun simț. Dacă găsim ceva, dăm înapoi. Eu am găsit o geantă de bani și dus-o până în satul vecin, înapoi la proprietar. În plus, la noi la Mociu nu se fac diferențe între oameni – români, maghiari, țigani. Aveam pe vremuri patru formații de jucători – maghiari, români, tineri și țigani – și pe toți îi acompaniam. Oamenii de la noi numai mândrie au avut după mine, oriunde m-am dus”.
Stângaciu a reprezentat comuna și județul și România la multe evenimente, competiții și festivaluri organizate în Germani, Polonia, Ungaria, Belgia, Olanda, Spania. Și în ziua de astăzi îi trec pragul culegători de folclor din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii – ultimul a venit din Japonia.