Ai putea spune, fără să greșești prea mult, că Linda pe care o vezi acum are doar 12 ani. Pentru că, dacă te-ai fi întâlnit cu Linda dinainte, nu ai fi văzut la ea aproape nimic din femeia cu ochi pătrunzători care vorbește astăzi cu patimă, dar și cu multă răbdare, înțelepciune și înțelegere, despre minoritatea din care face parte.

Linda Greta Zsiga (40 de ani) s-a născut la Cluj într-o familie cu șase copii, 2 fete și 4 băieți. A crescut cu tată vitreg, care avea 7-8 clase. Mama ei a reușit să facă și mai puțină școală – doar patru clase – dar nu s-a lăsat până nu și-a dat toți copiii la școală. A moștenit ceva din reziliența tatălui, care a luat viața de la capăt după ce supraviețuit Transnistriei, unde a fost trimit după ce i-a fost confiscată averea. „Când a ajuns înapoi la Cluj nu mai avea nimic – casa i-a fost luată, lucrurile luate. Și a trebuit să găsească puterea de a o lua de la zero. Și-a întemeiat o familie, dar, din păcate, bunica mea a murit când mama avea doar 3 ani, așa că mama a fost nevoită să stea la casa de copii un an sau doi, până s-a pus pe picioare bunicul”, povestește Linda. Pentru că mai avea patru frați, mama a fost nevoită se renunțe la școală și să se îngrijească de ei. A fost un sacrificiu pe care femeile rome îl fac des – să pună familia înaintea lor.

Linda nu a trecut prin experiența ei, dimpotrivă – după ce a făcut ciclul primar la o școală de cartier, a făcut gimnaziul și liceul la Colegiul Raluca Rîpan. Însă tot a luat decizia să renunțe la școală, după clasa a 10-a: „N-am terminat că mi-o trebuit și mie să mă mărit. M-am mai dus la școală o vreme, dar mi-am dat seama că nu făceam față la sarcinile de femeie măritată și să mă și pregătesc pentru școală. Așa că am preferat se renunț, că eram un elev bun și nu voiam să iau note proaste. Dar acum m-am înscris din nou la liceu, la Victor Babeș, la profil uman”. Primul copil l-a făcut la 19 ani, al doilea și al treilea au venit la o distanță câte patru ani, iar al patrulea după șase ani. Soțul ei lucra ca șef de depozit la un angros de legume-fructe, și asigura familiei un trai decent. Jobul Lindei a fost să aibă grijă de copii. Și asta făcut, cu multă dedicare, până în decembrie 2010, când lumea ei s-a prăbușit – loucia pe Coastei, într-o comunitate de romi formată din 76 de familii (aproximativ 350 de persoane), pe care Primăria a decis să-i evacueze din locuințele sociale în care stăteau și să-i trimită într-un „cartier” de locuințe modulare la Pata Rât, lângă groapa de gunoi a orașului. „Vorbim de o comunitate integrată, cu copii la liceu, la școală, la grădiniță, cu oameni care aveau diferite job-uri. De un loc unde aveam gaz, electricitate, aveam de toate”, explică Linda. La Pata Rât, unde au fost anunțați că sunt „relocați”, erau doar 40 de containere, ceea ce înseamnă că 36 de familii au rămas în stradă, la -7 grade celsius. „N-am vrut să plecăm, dar ne-au tăiat gazele, apa, ne-au forțat să plecăm. Și după 4-5 zile au început să demoleze casele”.

Până în acel moment, Linda a mai simțit o singură dată în viață discriminarea – s-a întâmplat în gimnaziu, când profei de engleză nu i-a venit să creadă că a știut de 10 la un test și a pus-o să-l dea din nou, dar să stea la catedră când completează extemporalul. „Atunci am simțit, dar nu știam cuvântul ăsta – discrimnare. Nu știam ce înseamnă ură rasială și segregare spațială. Când am fost evacuați mi-am dat seama că suntem pur și simplu alungați din oraș. Și am realizat ce înseamnă discriminarea. Și am început să citesc și să mă interesez și așa mi-am dat cât de nedreaptă am fost chiar și eu când judecam romii mai neîngrijiți pe care-i vedeam pe stradă”. Rând pe rând, Linda a aflat de slavia de 500 de ani a romilor, de deportări, de prejudecăți, de contextul nevaorabil în care se nasc și cresc majoritatea romilor în România. Și atunci viața ei s-a schimbat radical: „Când am fost evacuați, în sprijinul nostru au venit foarte multe persoane și ong-uri din comunitatea clujeană și ne-au ajutat să înființăm Asociația Comunitară a Romilor de pe Coastei.  În acest fel am avut intrări la Primărie, am stat la masă cu oamenii și le-am spus ce probleme vrem, ce ne doare, ce vrem să se schimbe. Și de atunci am început așa să zic o luptă, facem proteste, mitinguri în fiecare an. Bineînțeles în fiecare an, de 17 decembrie, aia-i lege, îi sfânt – în ziua când am fost evacuați facem comemorarea”. A avut noroc de un soț înțelegător, care a făcut treburile casei în locul ei, când ea era plecată la trainiguri – drepturile omului, primii pași spre activism, management de proiect, comunicare –  sau la Parlamentul European, să vorbească despre Pata de pe obrazul orașului de cinci stele.

„Au fost câteva momente de cumpănă – am fost la Parlamentul European, În Polonia, la Dublin, sprijinită de Amnesty International și alte organizații, și tot am vorbit, tot am vorbit, dar nu se întâmpla nimic. Nu am fost mutați de la la Pata. Nu s-a schimbat nimic. Au fost momente când am răbufnit, am plâns. Dar a fost alturi de mine Eniko Vincze (care de ani buni implementează proiecte la Pata Rât), și mi-a spus că împreună am început treaba asta, împreună o s-o terminăm. De-abia când am început să văd rezultatele mi-a părut bine că nu am renunțat”, spune Linda.

La ce rezultate se referă? „Copii de la noi au ajuns la facultate, la liceu; 35 de familii au fost mutate într-o primă etapă de la Pata în locuințe prin Cluj; acum urmează să fie mutate alte 30 de familii. Împreună cu Asociația Căși sociale acum și Eniko Vincze am avut proces cu Primăria pentru acel criteriu care spunea că ai din start 45 de puncte, pentru obșinerea unei locuințe sociale, dacă ai doctorat. Am câștigat procesul, iar acel criteriu a fost eliminat. Ca urmare, 10 persoane de la Pata Rât pe care noi le-am sprijinit cu întocmirea dosarului pentru locuință socială au primit locuință socială. Mai avem un proces cu Primăria legat de rampele de gunoi – am vrut să arătăm că e foarte toxică zona – UE spune că nu trebuie să existe așezări umane la o distanță mai mică de 1000 de m, iar comunitățile de acolo sunt și la 2-300 de m”.

Pare incredibil unde a ajuns femeia de acum 12 ani, preocupată ddoar de familie și de copii. Dar, într-un fel, tot despre asta este vorba și acum: „Eu am un vis: Pata Rât să nu mai existe. Nu e ceva ce îmi doresc pentru mine – eu nu mai locuiesc acolo de 5 ani și am văzut o altă lume, dar zilnic mă duc la Pata, pentru că acolo lucrez și acolo sunt oamenii mei de suflet. Care au nevoie de mine. Pentru care este nevoie să se facă o mare schimbare”.

În acest moment, Linda e implicată în mai multe proiecte care vizează comunitățile de la Pata Rât. Face chiar și o emisiune care se numește „Romul dintre noi” și este difuzată la „Radio Pata se pune”, un radio comunitar dedicat romilor de la Pata.

Dacă ar fi să transmită un mesaj romilor tineri, acesta este să nu renunțe la visurile pe care le au. Să nu se gândească că sunt romi și atât. „Și să fie solidari cu romii pe care-i întâlnesc”.