Marius Parno (44 de ani) s-a născut în comuna Păușa, din județul Sălaj, într-o familie săracă de romi. Soarta sa părea pecetluită, dar copilul mărunțel care de-abia își târa ghiozdanul, când a venit vremea să meargă la școală, a avut alte planuri.
Povestea sa este impresionantă – în gimnaziu a locuit la Zalău împreună cu familia formată din 6 membri într-un apartament de două camere (prefera să meargă la Bibliotecă să poată învăța); când a făcut, la Cluj, prima facultate, nu primea de acasă decât bani de drum, de cămin, și, săptămânal, o jumătate de pâine, 20 de chiftele, o cutie cu margarină și un borcan de gem; în cei patru ani de facultate la Cluj nu a mers cu autobuzul niciodată, pentru că a preferat să-și cumpere biscuiți cu banii pe care altfel i-ar fi dat pe bilet; când era la București, pentru că nu-și permitea să cumpere cărți, învăța din cărțile colegilor, noaptea, la câte un bec de pe holul căminului, când ei dormeau; și exemplele ar putea continua. Cert este că Marius a înțeles foarte bine lucrurile și le-a luat așa cum erau: „Mama mea, măturătoare de stradă, mi-a dat tot ce a avut. TOT! Dar doar atât a avut. Și mă încuraja să merg mai departe. Eu mă hrăneam cu sentimentele de dragoste pe care mi le transmitea și sincer, rugăciunile ei au contat mult”.
În loc să se plângă de cât de greu i-a fost, Marius preferă să-și amintească momentele care l-au ambiționat, oamenii care l-au sprijinit să-și urmărească visul. Un asemenea moment s-a întâmplat în generală, când profesorul de muzică l-a tras deoparte și i-a spus, arătând spre colegii lui, care se jucau: „Îi vezi pe aceștia? Tu trebuie să înveți să fii de trei ori mai bun decât ei, ca să răzbești în viață”. Cuvintele profesorului l-au impulsionat și i-au dat curaj. Mai târziu, în facultate, a avut un coleg, rom și el, din Bistrița, care l-a ajutat cu mâncare și alte lucruri, poate nu absolut necesare, dar foarte dorite, de orice tânăr: „Eu îl ajutam pe el la referate şi el m-a susţinut cu mâncare în patru ani de facultate. Era bogat, părinţii lui aveau o brutărie şi mulţi angajaţi care lucrau acolo. În vara lui 1999 mi-a plătit jumătate dintr-un telefon mobil – primul meu mobil. Mi-a mai luat și o geacă de piele”.
Ce anume din interior l-a ajutat nu doar să supraviețuiască, dar chiar să exceleze? „Îmi era drag să învăț pentru că știam că astfel îmi pot găsi un loc de muncă mai ușor și mai bine plătit; că poate pot face ceea ce-mi place, să nu fiu măturător de stradă, ca toată familia mea. Rețeta succesului, indiferent de vârstă, este să nu-ți abandonezi niciodată visul și idealurile”.
Acum, Marius se poate considera un om realizat: a absolvit trei facultăți (Asistență Socială, Teologie și Drept), un master (în economie socială) și s-a înscris la doctorat, iar de câțiva ani trăiește de pe urma afacerilor le-a lansat singur.
Nimic din toate astea nu ar fi, însă, remarcabile, dacă nu ar exista dedicarea pentru etnia din care face parte și dorința de a ajuta alți copii care, asemeni lui, se nasc cu sărăcia de gât. Pe lângă faptul că este consultat în Consiliul Europei pentru dezvoltarea comunităților marginalizate, Marius se gândește cum ar putea ajuta proiectele pe care le lansează, alți romi.
Fiecare dintre joburile pe care le-a avut – la Centrul de Plasament pentru copii cu handicap sever din Bădăcin, în Spania la muncă brută, sau ca preot într-o parohie din Drăgășani – și inițiativele pe care le-a lansat (o spălătorie de mașini în Zalău, un business de consultanță etc) l-au ajutat să înțeleagă mai bine nevoile oamenilor și modalitățile pe care le are el la îndemână pentru a schimba lucrurile. „Îmi doresc să lucrez la cariera mea, la profesia mea şi să mă implic în ceea ce înseamnă dezvoltarea comunităţilor de romi. Îmi doresc să văd vieţile multor copii schimbate, fiind un vector al schimbării şi să mă implic cât pot eu”.