Mihaela are 34 de ani și de câteva luni face, pentru prima dată în viață ei, ceva de care este nu doar încântată, ci și mândră: activități cu copiii din cele patru comunitățile de romi de lângă Cluj, din problematica zonă Pata Rât. „Mai întâi povestim cu ei, să aflăm ce le-ar plăcea să facă, unde le-ar plăcea să meargă. Pe urmă organizăm ieșirea și vorbim cu părinții, să-și dea acordul să-i luăm. Și pe urmă ieșim”, explică ea. Nu este greu să organizezi ceva nou pentru ei, indiferent că e vorba despre o vizită la mall sau de o drumeție la pădure – copiii de la Pata Rât nu prea ies din comunitate. Și asta este minusul pe care un fost copil din comunitate – adică Mihaela – vrea să îl rezolve cumva. „Știu cum sunt, pentru că și eu am trăit ca ei, timp de șapte ani. Și înțeleg de ce se bucură cel mai mult când sunt înconjurați de alți copii”, mărturisește ea.
Mihaela s-a născut la Borșa, lângă Cluj, într-o familie cu 5 copii – patru fete și un băiat. Părinții ei s-au despărțit pe când era adolescentă, iar copiii s-au mutat, împreună cu mama, la bunica, în comunitatea de pe Coastei. ”Bunica ne-a sprijinit. Eu, mama și sora mea mai mare a trebuit să mergem la muncă, ca să putem să-i întreținem pe ceilalți frați. De-asta am rămas cu opt clase, câte am făcut la Borșa, înainte să venim la Cluj. Dar nu-i nicio problemă acum pentru mine – mă descurc, muncesc, fac orice. Am lucrat la bucătărie – la făcut de salată, spălat de vase, făcut de mâncare. Și asta m-a ajutat să am bănuții mei”. Însă chiar și cu puțina școală pe care o are, poate să-l ajute încă la teme pe băiatul ei. Iar când nu se va mai descurca, „îi plătesc meditații, îl dau la semi – nu-l las, nicidecum”. „E foarte important să ai școală. Cumva îmi pare rău că nu am făcut mai mult, când văd cât de greu e să te descurci fără. Fără școală ești la munca de jos. Dacă ai un pic de școală, ai salariu mai mare și posibilitățile de a duce o viață mai bună sunt mai mari”.
Viața ei s-a schimbat când l-a cunoscut pe Alex Fechete, zis și Pepe, unul dintre activiștii de pe Coastei, care i-a devenit soț. El a făcut-o pentru prima dată să se gândească la comunitatea din care face parte și să-și dea seama că și ea poate să contribuie la schimbarea în bine. Acum e implicată în proiecte care vizează îmbunătățirea nivelului de trai în comunitățile dezavantajate de la periferia orașului și explorează posibilitatea de a-și face o profesie din munca alături de copii.