Margerata Jipa (51 de ani), care este educatoare la Școala Profesională Poiana, s-a născut într-o comunitate de romi din Câmpia Turzii, dintr-un neam de lăutari din partea mamei și unul de întreprinzători din partea tatălui – bunicii aveau atelier de pantofărie. A copilărit în familia extinsă, ceea ce înseamnă că ea și cei doi frați ai ei au împărțit aceeași curte – imensă, de pe Strada Speranței – cu verișori, bunici, unchi, mătuși, nași de botez. Își amintește cu drag perioada comunistă, pentru că a viața era frumoasă în comunitate: „Jocurile din copilărie erau diferite, frumoase, oamenii erau uniți, am văzut multe obiceiuri și tradiții în comunitate. În clasa întâi nu am putut să mă despart de fratele care era cu un an mai mare, așa că m-am dus mai devreme la școală. Eram așa de mică, că nu puteam să-mi duc ghiozdanul. Mi-l duceau, pe rând, verișorii mei. Ai mei eu observat rapid că nu am nevoie de ajutor la teme. Mă descurcam bine. Am fost aleasă în prima serie la pionieri”, povestește ea.
Pe când Margareta era în clasa a doua, în mintea mamei ei, care tocmai se angajase la o școală, a început să încolțească un plan. „Mama și tata aveau opt clase. Tata lucra ca macaragist la Industria Sârmei. Iar mama și-a dorit foarte mult să plece din comunitate, să ne mutăm la bloc, să mergem la școală. Au primit apartament de trei camere și ne-am mutat în zona centrală, pe strada Nouă. Eram în clasa a patra”; își amintește ea.
A fost în aceeași clasă cu fratele ei până într-a 10-a – pentru treapta a doua el a decis să facă profesională, iar ea s-a dus la liceu. „Am terminat clasa a 12-a în 1989 și m-am angajat. Atunci se intra greu la facultate, erau vremuri dificile, așa că am decis ca astfel să-i ajut pe părinții mei. Însă am visat întotdeauna să fac mai mult. De mică, trăind în comunitate, îi adunam pe toți copiii, le dădeam de mâncare și eram educatoarea lor. Pe urmă m-am căsătorit și au venit alte probleme și alte oportunități”. Una dintre aceste oportunități i-a deschis portița spre împlinirea visului din copilărie – i s-a oferit șansa de a lucra în învățământ, pentru a preda limba romani.
La interviu s-a dus cu tatăl ei, pentru că, s-a gândit el – „soțul tău nu o să te lase să lucrezi”. „Dar după ce am ajuns acasă și i-am spus, soțul meu nu doar că nu a fost împotrivă, ci m-a susținut și a venit cu mine la București timp de patru ani – am făcut un colegiu la distanță și pe urmă mi-am continuat studiile la Universitatea Babeș Bolyai, la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Am devenit profesor învățământ școlar și preșcolar și mi-am continuat și masterul – Consiliere și Asistență Psihopedagogică, dar nu mi-am susținut dizertația, pentru că între timp a paralizat mama și cumva prioritățile mele s-au schimbat. Dar mi-am luat toate examenele, așa că pot să fac asta oricând mă voi simți pregătită”.
După 20 de ani petrecuți în sistem, Margareta știe că nu va lăsa niciodată limba romani, deși nu a vorbit-o în familie. „Limba, ca și imnul și steagul romani, ne ține uniți ca popor. Iar asta e ceva ce trebuie să transmit mai departe. Am simțit, când am intrat în școală, că nu am ajuns acolo întâmplător. M-am bucurat când am reușit să trimit copii la olimpiadă, dar mai mult m-am bucurat că mi-am demonstrat mie că pot să învăț limba romani, cu toate dialectele. Din nevorbitoare am devenit printre cei mai buni studenți”. S-a simțit întotdeauna mândră că e „țigancă”, nu s-a ascuns, dar a respectat regulile celorlalți. La școală, de exemplu, întotdeauna a avut batistuță, cordeluță și unchii curate. Iar în familie a adoptat o regulă pe care a învățat-o de la părinți: „Dacă ne trezeam seara, după ce se închideau magazinele, că nu avem chibrite în casă, nu aprindeam focul până a doua zi. Nu ceream niciodată nimic – nici zahăr, nici făină, nici altceva. Aste asunt regulile pe care le respect și eu în casă”. De altfel, este convinsă că părinții sunt foarte importanți în devenirea oricărui copil. În cazul ei, au contat și genele tatălui, care le spunea tot timpul, ei și fraților ei, că sunt ca ceilalți copii. Personal, nu s-a simțit niciodată discriminată – chiar dacă la școală profesorii îi numărau întotdeauna pe copiii romi. Dimpotrivă, s-a simțit mereu dată drept exemplu pozitiv: „Întotdeauna când era triajul la păduchi ne lua pe mine și pe fratele meu să ne controleze primii, așa cerea profesoara. Asistenta întreba – de ce? Dacă le găsești măcar o mătreață, eu o mănânc, răspundea profa”.
Tot tatăl i-a făcut conștienți de importanța școlii și a exemplului personal. „E o muncă foarte grea pentru primul exemplu, pentru al doilea, pentru al treilea. Dar când ceilalți văd că școala te ajută să duci o viață mai bună, înțeleg de ce merită să facă un efort să-și trimită copiii la școală”. Este convinsă că fiecare om are potențialul de a-și depși condiția. Trebuia doar să ajungă în contextul potrivit. Poate acesta este motivul pentru care cuvântul ei preferat în română, dar și în romani, este mărgăritar/mirinkli – pentru că fiecare om este un diamant, depinde doar de cum e șlefuit.