Anca Sărăntoc (35 de ani) – s-a născut la Cluj și a crescut în cartierul Mănăștur, dar la 14 ani părinții s-au mutat în satul bunicilor, Sânmihaiu Almașului, județul Sălaj. Deși se înțelegea de minune cu colegii de la Școala Eugen Pora, nu i-a fost greu să se acomodeze: „La vârsta aia te desparți mai ușor de lucruri și de oameni. Mi-a fost ușor să trec dintr-o parte în alta, pentru că la Sânmihaiu îmi petreceam toate vacanțele și aveam prieteni și aici”.
Anca a mai făcut școală doar până în clasa a opta, pentru că atât se putea face în comună, și a dat și Capacitatea. Ca să meargă mai departe la liceu trebuia să aleagă sau Zalău sau Hida. „Spre Hida (care e la aproximativ 6 km distanță) nu era deloc transport, iar la Zalău era scump să stau în gazdă. La cămin nu au vrut ai mei să mă lase. Și cum nu aveam decât venitul pe care îl făcea tăticu (care a continuat să facă naveta la Cluj, la serviciu, și după mutare), am decis să lucrez, mai bine. Am lucrat tot ce putea lucra un copil de 16 ani. Am avut noroc că la noi în sat funcționează o ciupercărie și m-am angajat acolo”, spune ea.
Mai tarziu a lucrat și în Germania și i-a plăcut, pentru că a făcut bani frumoși, dar în urmă cu doi ani a căzut în curte – a călcat într-un șanț de care uitase – și și-a rupt clavicula, iar asta nu i-a mai permis să facă munci grele. S-a căsătorit la 20 de ani, iar soțul său lucrează și acum în străinătate, în Anglia, pe escavator. Vine acasă de câte ori poate, dar tot este greu. Însă eforturile lor nu au rămas fără rezultat – în curtea părintească se ridică o adevărată vilă în care se vor muta împreună cu fiica lor Patricia, care acum are 14 ani. Spre deosebire de mama sa, Patricia are toate condițiile să-și continue studiile. „Vrea să facă liceul la Filo – secția limbi străine, la Zalău – acum este un microbuz care pleacă fix de la noi din poartă. Ar vrea să facă avocatură sau criminalistică. Oricum, vrea să dea la Drept”, spune, cu mândrie, Anca. Ea a decis să se implice activ în educația copilului său – „probabil pentru că nu am făcut eu, am ținut neapărat să facă ea” – pentru că vrea ca Patricia și-și împlinească potențialul. Învățătoarea a observant preocuparea ei și a invitat-o să facă parte din Consiliul Părinților. „Am zis – bineînțeles! Nu-i nimic greu. Profesorii sunt niște oameni foarte comunicativi și care iau decizii bune. Cât se poate face într-o comună, dânșii fac”. Mai nou, Anca se gândește că ar putea să își reia școala, pentru a-și întregi studiile, deși este conștientă că la peste 35 de ani și cu o familie de întreținut ar fi mult mai greu. Iar dacă în adolescență i-ar fi plăcut să se facă arhitect, acum se gândește la ceva social. „Îmi place să vorbesc cu oameni și să învăț de la ei”, se justifică ea. Înțelege perfect rolul unui lucrător social – în Consiliul Părinților au discutat mult despre nevoia angajării unui mediator școlar care să ajute la remedierea problemei abandonului școlar în comună, în special în localitățile Bercea și Sântă Maria. „ În Sânmihaiu toți își fac o casă, toți au o mașină decentă, toți copiii merg la școală. Romii de la Bercea și Sântă Mărie nu au avut norocul nostru și mulți nu își trimit copiii la școală”.
Până la 14 ani, Anca nu a știut ce înseamnă rom. La Cluj nu s-a simțit discriminată nici la școală, nici la bloc. Dar când s-a mutat la țară și-a dat seama că există discriminare. „Când intră un rom undeva, oricât ar fi de educat – în vorbire, în prezență, în comportament, oricât de bine ar fi îmbrăcat și oricât de frumos s-ar prezenta, e privit ca rom. Nicio altă nație nu este privită cu atât de multă desconsiderație”, spune ea, mărturisind că asta o doare. Dar este hotărâtă să facă tot ce ține de ea să îndrepte lucrurile. Pentru că e mai bine să regreți că ai făcut ceva, decât că nu ai făcut nimic.