Georgeta Parna (57 de ani) trăiește în Sânmihaiu Almașului, dar a crescut la oraș, în Zalău. Familia sa, părinții și patru copii – două fete și doi băieți – a stat în chirie la casă. Pe vremea aceea la Zalău nu apăruseră încă blocurile. „Am fost crescută ca în puf. Pe vremea lui Ceaușescu nu se prea găsea de mâncare, dar tăticu lucra la magazia de unde se distribuiau alimentele în tot orașul și ne aducea tot ce era mai bun. Am avut o copilărie foarte frumoasă”, povestește ea cu nostalgie. Tatăl ei, de meserie tinichigiu auto, era cunoscut în tot orașul, pentru că era un meseriaș foarte bun – „IJECOOP i-a făcut special un atelier în care să lucreze”. Poate având exemplul lui, Georgeta și-a dorit să învețe meserie. A absolvit liceul de industrie ușoară și a făcut și un curs de specializare ca și coafeză. „Am învățat foarte bine la școală, mi-a plăcut să dau examene. Tare tocilară eram! Dacă îmi dădeam silința, treaba mergea bine. Nu mergeam aiurea la școală… Acasă îmi aduceam tot felul de cărți de la bibliotecă, mă închideam în cameră, îmi făceam ordine, mă punem pe burtă și citeam”. Ar fi vrut să se facă asistentă medicală, însă la 19 ani s-a căsătorit și soțul nu a mai lăsat-o să facă școală. „Gheorghe a venit la noi cu fratele meu. Se pregăteau să meargă la discotecă. El era foarte timid, eu eram foarte cochetă – în fiecare joi mergeam la Scala și mă coafam și mă machiam. Eram nealcoșă, cum se zice. Ne-am căsătorit, ne-am mutat separat, ne-au dat un apartament foarte frumos. Soțul e sudor și întotdeauna a câștigat bine. Am făcut doi copii frumoși – unul are acum 25 de ani și celălalt 37 – și în urmă cu 15 ani ne-am mutat la țară. Eu nu am vrut – soțul meu și-a dorit – dar acum m-am obișnuit”, spune ea. „Mai întâi s-au mutat la Sânmihaiu mămica și tăticu. Mama era singură la părinți și, ca să nu piardă moștenirea, s-a mutat în casa părintească. Tăticu și-a deschis un atelier și după dânșii am venit și noi. Ne-am cumpărat casa asta, după aia au venit și frații mei aici, în afară de sora mea mai mică, care e în Anglia”, povestește Georgeta.
Cel mai important eveniment, de când s-a mutat la țară, a fost să se pocăiască. Prima dată a auzit la o vecină cuvântul domnului. S-a așezat pe șanț și a ascultat cu atenție. De atunci, s-au dus la biserică în fiecare duminică. „Era aproape să mă botez la penticostali, dar l-am întrebat pe pastor dacă e voie la întrunire cu aur și dacă mi-a zis că nu e voie, m-am dus la baptiști. Aici am voie cu cercei și să mă dau puțin pe buze. Eu zic că nu e păcat”.
Păcat este să vrei și să faci rău altora, crede Georgeta, care a simțit pe pielea ei răutatea gratuită a oamenilor. „Când eram tânără mă chema Lăcătuș. Nu arătam a țigancă, dar când îmi auzeau numele, oamenii știau ce sunt. Abia am așteptat să scap de numele ăsta. Mergeam la spital pentru analize și când venea asistenta și striga „Georgeta Lăcătuș!” nu ziceam nimic. După ce plecau toți oamenii mergeam și eu și ceream rezultatele. Nu aveau motive să îmi spună țigancă, pentru că eram curată, aranjată”, spune ea cu amărăciune. Și acum se supără ori de câte ori cineva spune că este țigancă – nu vorbesc limba, nu mă îmbrac tradițional, vorbesc și mă comport frumos: „Am fost crescută ca român și atunci așa vreau să mă privească oamenii”, argumentează ea.